Negocierea Tratatului cu Ungaria
Hartă etnografică a românilor realizată de Paul Langhans în 1915
Tratatul de pace cu Ungaria a fost redactat, urmând modelul tratatelor de pace cu Germania, Austria și Bulgaria, de către experții Marilor Puteri, care au studiat problema participării Ungariei la Marele Război, a teritoriilor care au făcut parte din Ungaria în timpul dualismului Austro-Ungar (1867-1918), a etniei, religiei și statului social al locuitorilor acestor teritorii. Geografii francezi, dar și cei britanici au avut un rol important în trasarea tuturor frontierelor și a celor stabilite prin tratatul cu Ungaria – frontierele cu Austria, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și cu Cehoslovacia.
Hartă a României,cu repartizarea naționalităților realizată de Emmanuel Martonne în anul 1919
O comisie franco-anglo-americano-italiană de experți a trasat în vara și toamna anului 1919, linia frontierei româno-ungare, precum și celelalte frontiere al Ungariei, ținând cont de considerente strategice, demografice, economice și politice. Școala geografică și cartografică franceză a fost reprezentată de Emmanuel Martonne, geograf și profesor francez, care a fost expert al Comitetului de Studii pe lângă Conferința de Pace de la Paris. Acesta a făcut recomandări guvernului francez privind structura etnică a unor teritorii de la frontierele Poloniei și ale României, recunoscute prin tratatele de pace, dar și legate de viabilitatea economică și practică a noilor frontiere.
Martonne a călătorit în Transilvania, a fost unul dintre cei care au străbătut linia noii frontiere și a propus aplicarea principiul viabilității frontierelor, astfel că România a primit câțiva kilometri în plus pe linia de cale ferată Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare, pentru ca aceasta să nu se întretaie în mod repetat cu granița dintre România și Ungaria.
În toamna anului 1919, semnarea tratatului statelor aliate și asociate cu Ungaria depindea și de totala retragere a Armatelor Române în granițele impuse de Conferința de Pace.
La 12 octombrie 1919, Consiliul Suprem a comunicat părților că experții săi au trasat frontierele Ungariei cu vecinii și că nu vor fi acceptate niciun fel de obiecții din partea părților. Trecuse o lună de la refuzul României de a semna Tratatul de Pace cu Austria și Tratatul Minorităților (10 septembrie 1919), iar Marile Puteri erau hotărâte să impună tratatul întocmit de experți, cu toate obiecțiile delegațiilor română, sârbo-croato-slovenă și cehoslovacă.
Relațiile României cu Consiliul Suprem au rămas tensionate, chiar după semnarea, la 9 decembrie 1919, a celor trei tratate – cu Austria, Tratatul Minorităților și Tratatul cu Bulgaria.
Dar delegația română și guvernul român aveau un nou lider, care își anunțase sosirea la Paris: Alexandru Vaida-Voevod, avocat ardelean, fruntaș al mișcării unioniste, parlamentar în Dieta de la Budapesta înainte de Primul Război Mondial, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și apoi membru, din ianuarie 1919, al delegației române la Conferința de pace. Acesta a revenit la Paris cu dorința de a negocia și a relua bunele relații cu Cei Patru, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri și de „plenipotențiar la conferința pentru încheierea păcii”, numit prin decret regal de către regele Ferdinand I, la 10 ianuarie 1920.
Decret regal de numire a lui Al. Vaida-Voevod, ca membru în Delegația României la Conferința de Pace, MAE
Decret Regal de numire a lui Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri, Ministru al Afacerilor Străine, în calitate de plenipotențiar al României la Conferința de Pace de la Paris, 10 ianuarie 1920, ANR, SANIC, fond pers. Vaida-Voevod, dosar 118, f. 2.
Om politic cu experiență și cu viziune, Vaida Voevod înțelesese rolul asumat de Ion I. C. Brătianu, devenit „turbulentul” conferinței, și rolul pe care trebuia să și-l asume el, diplomatul moderat și deschis la negocieri. Misiunea sa era extrem de importantă – negocierea Tratatului cu Ungaria, a frontierei comune, a unui eventual schimb de populație, precum și a reparațiilor clamate de la statul ungar pentru perioada de ocupație.
Activitatea sa în fruntea guvernului și a delegației la Conferința de Pace era axată pe două mari probleme: negocierea și semnarea tratatului cu Ungaria și recunoașterea de către Consiliu a unirii Basarabiei prin semnarea unui tratat în acest sens. Politicianul român era sceptic față de o înțelegere cu Rusia bolșevică, dar a fost de acord cu toate încercările de negocieri făcute în capitalele europene.
Negocierile tratatului cu Ungaria erau dificile. Frontierele fuseseră stabilite de către experții Consiliului Suprem și comunicate, încă din 12 octombrie 1919, părților. Era vorba de un compromis între cele patru variante: americană, franceză, engleză și italiană. România ceruse, înainte cu câteva zile de primirea documentelor, modificări de frontieră. După patru luni, la 12 februarie 1920, delegația maghiară a protestat împotriva comunicatului Consiliului Suprem și a trimis 38 de puncte care, în viziunea sa, trebuiau rediscutate pentru semnarea unui tratat, ideea de „Ungaria Mare” nedispărând dintre cerințele acestora.
Nicolae Mișu (1858-1924) diplomat român, doctor în drept la Gottingen. Și-a început cariera în diplomație ca reprezentant al României în Bulgaria, apoi la Viena (1908-1911), Constantinopol (1911-1912) și Londra (1912-1921); a fost Ministrul Afacerilor Străine pentru câteva săptămâni în octombrie – noiembrie 1919 în guvernul Văitoianu, a fost delegat de regele Ferdinand I să semneze Tratatul de Pace de la Saint Germain en Laye cu Austria, 9 decembrie 1919, foto ANR
După numirea în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, prima vizită făcută de Vaida-Voevod, la invitația guvernului britanic, a fost la Londra, între 28 ianuarie și 3 februarie 1920.
Nicolae Mișu, ministru plenipotențiar la Londra, unul dintre diplomații români de marcă ai perioadei, pregătise această vizită. Relațiile personale ale prim-ministrului român, multe făcute la Paris în timpul conferinței, precum și apartenența sa la masonerie au dat roade. Imaginea sa în presa britanică a fost excelentă, iar discuțiile cu David Lloyd George, fructuoase, asigurându-l pe acesta de bunăvoința românilor, de faptul că Armata Română se retrăgea treptat din Ungaria și de respectarea întru totul a Tratatului minorităților, semnat la 9 decembrie 1919 de către Regatul Român.
În țară, guvernul Vaida-Voevod avea o poziție destul de șubredă. La nicio lună de la plecarea lui Vaida-Voevod la Paris, se cereau revenirea Președintelui Consiliului de Miniștri și remanieri guvernamentale. În acest context, Vaida îi trimite o telegramă lui Nicolae Iorga, care era președintele Camerei, cerându-i să vorbească cu regele Ferdinand și să liniștească legislativul. „Paguba intereselor naționale nu o poate dori nimeni, nici compromiterea reputației ei, silindu-mă să plec chiar acuma, înainte de spartul târgului, trezind impresia că situația internă e dezordonată. Țara nu e a Blocului, nici a mea, toți avem interes, și opoziția, să-i salvăm interesele și nimbul” (ANR, SANIC, fond personal Vaida-Voevod, dosar 134, fila 1 f-v).
Telegramă a lui Vaida-Voevod adresată lui Nicolae Iorga, președintele Camerei Deputaților cu privire la discutarea problemei tratatului cu Ungaria și cu Rusia, 23 febr. 1920, ANR SANIC fond pers. Al. Vaida-Voevod, dosar 134 fila 1f-v.
La mijlocul lunii februarie a anului 1920, delegația României, condusă de către Alexandru Vaida-Voevod, a părăsit Parisul pentru Londra, unde s-au ținut lucrările Conferinței Puterilor Aliate, desfășurate între 26 februarie și 3 martie 1920. La sosirea la Londra, Vaida s-a lovit de cererea imperativă a reprezentanților Consiliului Suprem de părăsire a teritoriului ungar de către Armata Română și de trecere pe aliniamentul ce fusese stabilit de către Marile Puteri.
Diplomat abil, printr-o scrisoare trimisă, la 23 februarie 1920, Consiliului Suprem, Vaida arăta bunăvoința României și explica întârzierea retragerii prin puținele mijloace de transport, cerând crearea unei zone neutre până în momentul încheierii definitive a păcii și trasării efective pe teren a frontierelor, tocmai pentru a evita incidentele și abuzurile de o parte și de alta, în condițiile în care încă mai existau focare bolșevice în Ungaria. Vaida roagă Consiliul Suprem să-l trimită în inspecție pe frontiera română pe generalul Frachet d`Esperay, conducătorul Armatei Aliate din Orient, însoțit de către generalul Bridges, care să evalueze situația și să decidă oportunitatea și etapele retragerii Armatei Române.
Scrisoare a lui Al. Vaida-Voevod adresată lui David Lloyd George, premier al Marii Britanii și președinte al Conferinței de Pace de la Londra, cu privire la situația trupelor române de pe teritoriul ungar, Londra, 23 februarie 1920, ANR SANIC,fond pers Vaida-Voevod, dosar 135 f. 2-5.
La Londra s-a discutat și problema păcii cu Rusia bolșevică a lui Lenin, România primind asigurarea că îi vor fi recunoscute noile granițe și implicit unirea Basarabiei, în urma dreptului națiunilor la autodeterminare. O altă problemă a României și a lui Vaida-Voevod în primăvara anului 1920 era recuperarea tezaurului României de la Moscova, iar primul ministru i-a cerut, la București, lui Ștefan Ciceo-Pop, prim-ministru interimar, constituirea unei comisii de experți care să pregătească documente pe baza cărora să se poată negocia cu rușii și revendica tezaurul plecat în 1916 în Rusia. De asemenea, Ion Inculeț a fost trimis rapid la Paris, unde se preconiza discutarea unei înțelegeri a Marilor Puteri și, implicit, a României cu Rusia (ANR, SANIC, fond personal Vaida-Voevod, dosar 165, fila 1). Impresia politicianului român era că liderii europeni doreau încheierea rapidă a păcii cu Rusia.
Negocierile în problema frontierei româno-ungare erau dificile, susținătorii Ungariei dorind noi discuții, în principal Francesco Nitti, reprezentantul Italiei. Între timp delegații români, sârbi și cehi și-au unit forțele pentru menținerea frontierelor stabilite, iar Marile Puteri doreau finalizarea tratatului.
Vaida face, într-o telegramă trimisă la 1 martie 1920, de la Londra, lui Ștefan Cicio-Pop, prim-ministru interimar și prietenul său, o radiografie tristă a situației lui de la Londra, unde dorea să reziste pentru a finaliza negocierile, la întoarcere intenționând să demisioneze din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. „Dragă Ștefane, gravitatea situației depinzând și liniștea și siguranța în politica internă cu totul de felul rezolvării problemelor de aici, proximele zece zile vor determina pe viitor situația țării. Raportează Regelui”.
Telegramă a lui Vaida-Voevod, adresată lui Ștefan Cicio-Pop, prin care prezintă stadiu negocierilor în privința recunoașterii Unirii Basarabiei și a negocierilor privind Tratatul de pace cu Ungaria, ANR SANIC fond pers. Vaida-Voevod, d. 154 f. 1-2
Președintele Consiliului de Miniștri insista, în martie 1920, să fie numiți diplomați cu experiență și dorință de muncă la reprezentanțele diplomatice ale României din marile state europene care nu aveau miniștri plenipotențiari în funcție. Campania antiguvernamentală dusă de generalul Averescu și partidul său în lunile ianuarie-martie 1920 l-a mâhnit pe Vaida, dar și pe diplomații români aflați la Londra sau Paris, aceștia trebuind să dezmintă prin telegrame, aproape zilnic, zvonurile și știrile false lansate de opoziție pentru a răsturna guvernul. Printre acestea, cele mai persistente erau cele legate de faptul că retragerea trupelor române era făcută ca urmare a victoriilor negociatorilor unguri, nu ca urmare a planului stabilit de către delegația României și Consiliul Suprem.
Într-o altă epistolă trimisă prim-ministrului interimar, Ștefan Cicio-Pop, Vaida scria: „eu nu vreau să-i stau nimănui în cale, dacă după reîntoarcere, salvând și asigurând aici interesele țării, ar fi de preferat să mă retrag. Luminează-i însă pe toți aceia cari te pun să-mi transmiți informații ca cele din telegrama no. 4020, că nu se slăbește trecerea mea la aliați, ci creditul moral al țării și prestigiul armatei M.S. Regelui. Eu apăr cât pot Marele Cartier General (care tergiversa retragerea), însă informațiile celor de aici sunt mai exacte decât ale mele. Vezi hotărârea în chestia Basarabiei, dacă după toate acestea va continua tactica obicinuită nu omenia mea va fi pătată, ci omenia țării, căci între oameni de omenie, omenia omenie așteaptă. Chiar și faptul că în loc să mi se impună comisia în frunte cu Ironside, ceea ce ar fi umilit țara, mi s-a admis forma că noi răspundem bazați pe conștiința liniștită că Marele Cartier General nu este vinovat, a fost o concesie. Recunoașterea mizei Basarabiei, în schimbul căreia chiar și dl. Brătianu era aplicat să facă mari concesiuni, este o concesie atât de mare din partea Conferinței, încât merită câteva zile de marș. Însă procedează cum vei crede de bine în interesul viitorului și al reputației țării ” (ANR, SANIC, fond personal Vaida-Voevod, dosar 190, fila 1 f-v).
Vaida-Voevod s-a bucurat de susținerea engleză și franceză în fața presiunilor italiene de a face concesii Ungariei. Astfel, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem a respins doleanțele Ungariei, pentru ca, la 8 martie 1920, Consiliul Miniștrilor de Externe și Consiliul Ambasadorilor să facă același lucru.
Edmund Ironside (1880-1959), general britanic, erou al Marelui Război, numit în martie 1920 să supervizeze retragerea armatelor române din Ungaria, trimis apoi pentru a superviza retragerea din Izmir, apoi în Iran.
La Londra s-a luat decizia formării unei comisii cu privire la retragerea Armatei Române din Ungaria și stabilirea frontierei româno-ungare, comisie a cărui președinte a fost numit generalul britanic Edmund Ironside, care a colaborat cu Marele Cartier General al Armatei Române, astfel că retragerea s-a făcut treptat până la aliniamentul Tisei.
Generalul Ironside a fost corect, îndeplinindu-și misiunea fără partizanate, în concordanță cu negocierile frontierelor și deciziile luate de către Consiliul Suprem întrunit în a doua parte a lunii martie la Paris.
10 martie 1920
La 10 martie 1920, la Londra, se discutau încă posibilele retușuri ale frontierele cu Ungaria, urmând ca la Paris, unde trebuia încheiat și semnat tratatul cu Ungaria, să se discute problema despăgubirilor și „a restituirii materialelor capturate și recuperate în Ungaria”. Vaida-Voevod dorea să continue negocierile la Paris, deoarece își stabilise bune relații cu reprezentanții din Consiliul Suprem. Astfel, acesta scrie, la București, regelui și oamenilor politici care încercau să-i răstoarne guvernul: „fiind vorba de multe sute de milioane ca valoare și având numai eu singur relațiile vechi personale, cred necesar să particip. Delegaților trimiși pentru discuțiile cu rușii doresc să le dau toate informațiile înainte de a pleca acasă. De asemenea, doresc să asigur sprijinul Marilor Puteri. Toate nu se pot aranja prin intermediari. De aceea stau, deși sunt sătul de alergături și intervenții fără sfârșit, că va fi cutare ministru de Finanțe, ori va fi susținut interimatul, este chestie foarte importantă. De asemenea, râvna opoziției de a intriga este agasantă, dar perderea frontierelor ori a sute de milioane își are nu mai mică importanță. Rog sfătuiți-vă și cereți M.S. Regelui două vorbe bune de încurajare pentru mine ca să pot rămânea cu inima liniștită făcându-mi vesel datoria”.
Alexandru Vaida-Voevod și-a făcut datoria până în momentul în care a aflat că guvernul său a căzut. A cerut răgaz, până pe 21 martie, pentru a rezolva problemele ivite și a se întoarce la București să depună mandatul guvernului său. Dar, la 13 martie 1920, când era încă la Londra, i s-a comunicat printr-o telegramă că guvernul său căzuse și că generalul Alexandru Averescu, ce fusese pentru câteva zile Ministru de Interne în guvernul lui, a fost desemnat cu alcătuirea unui nou cabinet. Bunele relații stabilite de politicianul român cu David Lloyd George și cu Lordul Curzon, Secretarul de Stat pentru Afaceri Străine al Marii Britanii, au dus la aplanarea conflictelor diplomatice și au dat câștig de cauză României în negocierea Tratatului cu Ungaria.
Conferința Ambasadorilor stabilise formarea unei Comisii a reparaților la Budapesta și stabilirea cuantumului acestora, precum și a materialului luat de la țările vecine în perioada ocupației sau în perioada retragerii trupelor maghiare, în octombrie-noiembrie 1918.
La 6 mai 1919, la Paris, Consiliul Suprem a trimis delegației maghiare forma finală a tratatului cu Ungaria, formă care nu mai putea fi modificată, ci doar luată la cunoștință, și s-au început pregătirile pentru ceremonia de semnare a tratatului. Alături de tratat, a fost trimis răspunsul la cele 38 de note și memorii trimise de către delegația Ungariei, răspuns semnat de A. Millerand, președinte al Consiliului de Miniștri al Franței din 20 ianuarie 1920. Acesta explica faptul că nu a răspuns punctual tuturor observațiilor deoarece „Ele nu răspund propunerilor formulate de ea privind instituirea unui plebiscit în teritoriile pe care puterile au hotărât să le distribuie altor state. Nu fără o matură gândire au hotărât puterile aliate și asociate să nu modifice un singur punct al clauzelor teritoriale conținute în condițiile de pace. Dacă ele s-au hotărât astfel, este că s-au convins că orice modificare a frontierelor stabilite de ele ar antrena inconveniente și mai mari decât cele semnalate de delegația ungară.
Studiul efectuat de aceasta n-a făcut decât să confirme concluziile la care puterile aliate și asociate ajunseseră anterior, după examinarea documentelor de orice natură ce puteau fi invocate în sprijinul tezei ungare; pe baza acestor concluzii, au fost trasate frontierele de pace definitive ce v-au fost înmânate. […] Voința popoarelor s-a exprimat în cursul zilelor din octombrie și noiembrie 1918, când s-a prăbușit dubla monarhie și când populațiile mult timp oprimate s-au unit cu frații lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele ce s-au produs de atunci încoace constituie tot atâtea noi mărturii ale sentimentelor naționalităților supuse odinioară coroanei Sfântului Ștefan. Măsurile prea târziu luate de guvernul ungar pentru a da satisfacție cererilor de autonomie ale naționalităților nu pot amăgi, ele nu schimbă cu nimic adevărul istoric esențial, anume că, mulți ani de-a rândul, toate sforțările politice ungare au ținut să sugrume vocea minorităților etnice”.
Alexandre Millerand explica delegației ungare cum aveau să fie rezolvate problemele populației maghiare care nu avea să intre în componența Ungariei: „cât despre insulițele de populație maghiară ce vor trece sub o altă suveranitate, tratatele pentru protecția minorităților, de pe acum semnate de statele român, sârb-croat și sloven și ratificate de către Cehoslovacia, garantează deplina lor ocrotire”. Scrisoarea trimisă de Alexandre Millerand, cu asentimentul și în numele Puterilor Aliate și Asociate, cerea un răspuns în maximum 10 zile de la primire și o declarație prin care delegația Ungariei „este autorizată să semneze tratatul așa cum este”, după care se vor lua măsuri de semnare efectivă a tratatului și punere în practică.
Adresă a lui A. Millerand, președinte al Consiliului de Miniștri al Franței, către președintele delegației Ungariei cu privire la Tratatul de pace cu Ungaria, traducere în limba română, ANR, SANIC, ISISP, dosar 202.1920, f. 6-10.
Hartă cu provinciile românești, realizată de A. D. Atanasiu pentru Conferința de la Paris, 1919, AMAE
