Președintele Consiliului de Miniștri insista, în martie 1920, să fie numiți diplomați cu experiență și dorință de muncă la reprezentanțele diplomatice ale României din marile state europene care nu aveau miniștri plenipotențiari în funcție. Campania antiguvernamentală dusă de generalul Averescu și partidul său în lunile ianuarie-martie 1920 l-a mâhnit pe Vaida, dar și pe diplomații români aflați la Londra sau Paris, aceștia trebuind să dezmintă prin telegrame, aproape zilnic, zvonurile și știrile false lansate de opoziție pentru a răsturna guvernul. Printre acestea, cele mai persistente erau cele legate de faptul că retragerea trupelor române era făcută ca urmare a victoriilor negociatorilor unguri, nu ca urmare a planului stabilit de către delegația României și Consiliul Suprem.
Într-o altă epistolă trimisă prim-ministrului interimar, Ștefan Cicio-Pop, Vaida scria: „eu nu vreau să-i stau nimănui în cale, dacă după reîntoarcere, salvând și asigurând aici interesele țării, ar fi de preferat să mă retrag. Luminează-i însă pe toți aceia cari te pun să-mi transmiți informații ca cele din telegrama no. 4020, că nu se slăbește trecerea mea la aliați, ci creditul moral al țării și prestigiul armatei M.S. Regelui. Eu apăr cât pot Marele Cartier General (care tergiversa retragerea), însă informațiile celor de aici sunt mai exacte decât ale mele. Vezi hotărârea în chestia Basarabiei, dacă după toate acestea va continua tactica obicinuită nu omenia mea va fi pătată, ci omenia țării, căci între oameni de omenie, omenia omenie așteaptă. Chiar și faptul că în loc să mi se impună comisia în frunte cu Ironside, ceea ce ar fi umilit țara, mi s-a admis forma că noi răspundem bazați pe conștiința liniștită că Marele Cartier General nu este vinovat, a fost o concesie. Recunoașterea mizei Basarabiei, în schimbul căreia chiar și dl. Brătianu era aplicat să facă mari concesiuni, este o concesie atât de mare din partea Conferinței, încât merită câteva zile de marș. Însă procedează cum vei crede de bine în interesul viitorului și al reputației țării ” (ANR, SANIC, fond personal Vaida-Voevod, dosar 190, fila 1 f-v).
Vaida-Voevod s-a bucurat de susținerea engleză și franceză în fața presiunilor italiene de a face concesii Ungariei. Astfel, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem a respins doleanțele Ungariei, pentru ca, la 8 martie 1920, Consiliul Miniștrilor de Externe și Consiliul Ambasadorilor să facă același lucru.