ALBA IULIA – ORAȘ AL UNIRII
Dintre orașele unirii, Alba Iulia are o istorie veche și aparte. Locuită din preistorie, apoi de către daci, a fost cucerită de romani care au construit castrul militar al Legiunii XIII Gemina. În jurul castrului a apărut o așezare numită Apulum, colonie romană și capitală a Daciei Apulensis în timpul lui Marcus Aurelius (121-180).
Istoria romană a orașului a continuat sub împăratul Septimius Sever (193-211), când Apulum primește titlul de municipiu. În acea perioadă, municipiul Apulum și-a lărgit aria de locuire, formându-se un nou oraș la sud-est de castru – Municipiul Septimium Apulensis. Unirea dintre cele două așezări a dus la formarea Coloniei Nova Apulensis.
Așezarea și-a continuat existența în perioada migrațiilor barbare, când a fost redenumită sub influență slavă, Bălgrad (orașul alb).
În secolul al X-lea este menționat în cronici un voievod Gyla, ca apoi, în secolul al XI-lea, depășind migrațiile, Bălgradul era menționat ca fiind capitala voievodatului unui alt Gyula (Jula), așezarea apărând în cronici cu numele maghiar de Gyulafehérvár.
În secolul al XII-lea (1177) în jurul cetății se formează un comitat regal întins, administrat de un comite. În același secol, Bălgradul/Gyulafehérvár devine reședința episcopiei romano-catolice a Transilvaniei, fiind ridicată aici o minunată biserică romanică.
Dezvoltarea orașului a continuat în secolele XII-XIII, orașul fiind menționat cu numele de civitas. O excepție nefericită a fost marea invazie tătară din anul 1241, când orașul a fost devastat, palatele și biserica distruse și o parte a populației ucisă. Distrugeri similare se produc în anul 1434, când turcii ard cetatea, episcopul maghiar fiind ucis.
Între timp începuseră colonizările de sași și apoi transferarea secuilor pe granița de est a Transilvaniei.
În secolul al XV-lea, turcii au invadat Transilvania. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, a rezistat invaziei, Alba Iulia jucând un rol important în adunarea armatelor care au luptat alături de Iancu.
Apoi, Matei Corvin a hotărât în 1469 să fie dărâmate zidurile cetății episcopale de la Alba Iulia, în urma complotului organizat împotriva sa de către nobilimea maghiară din cetate în asociere cu episcopul catolic de Alba Iulia.
După bătălia de la Mohács, de la 29 august 1526, și înfrângerea Regatului Ungariei de către Imperiul Otoman condus de Soliman Magnificul, Alba Iulia a devenit cetatea lui Ioan Zápolya, rege al Regatului ungar de răsărit. Partea centrală a Ungariei devine pașalâc turcesc cu capitala la Buda, iar partea de vest și cea de nord au trecut sub stăpânirea austriacă. Luptele duse între Ferdinand de Habsburg, ce ocupase partea apuseană a Ungariei și urmașul lui Zápolya, Ioan Sigismund, stăpân în nord, au dus la jefuirea în mai multe rânduri a cetății.
Alba Iulia a devenit reședință a principilor Transilvaniei în vremea lui Ioan Sigismund (1541) și a păstrat acest statul până la Mihai Apaffy (1690). Transilvania devenise principat autonom, sub suzeranitate otomană. În această perioadă, episcopia romano-catolică de Alba Iulia a fost desființată de către principii protestanți, care doreau trecerea populației la protestantism.
Alba Iulia se dezvoltă în perioadă principatului, breslele se înmulțesc și prosperă comerțul cu Europa apuseană dar și cu Țara Românească și Moldova. Curtea princiară de la Alba Iulia devine un important centru cultural, apare o școală orășenească, dar și o tipografie condusă de Rafael Hoffhalter, fiind tipărită „Palia de la Orăștie” și numeroasele cărți religioase ale diaconului Coresi.
Scurta epocă a voievodului Mihai Viteazul a rămas un reper al istoriei orașului.
La 1 noiembrie 1599, după bătălia de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) și înfrângerea lui Andrei Bathory, Mihai Viteazul intra în Alba Iulia. Domn al Țării Românești și al Transilvaniei, Mihai Viteazul s-a așezat în oraș. După cucerirea Moldovei, în mai 1600, domnitorul a unificat temporar cele trei principate române.
Mihai Viteazul s-a intitulat la Alba Iulia „Din Mila lui Dumnezeu Io Mihail, voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei”.
„Mihaiu e călare pe un cal alb. În sunete de fanfare, purtându-i-se înainte steagurile plecate, luate dela armata ungurească, însoțit de lume multă, intră în cetate și se instalează în reședința principelui. Cuvintele de mulțumită lu Dzeu se înalță de către metropolitul Ioan, adus de Mihaiu”. Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voevod Viteazul, 1878
A încercat în cele câteva luni de unire să conducă cele trei țări, să adopte măsuri pentru unificarea acestora, luând modelul administrativ al Transilvaniei. Suprimarea vămilor și a hotarelor au fost printre măsurile unificatoare, măsuri care au produs reacția atât a curții de la Viena, a nobilimii transilvănene, dar și a Porții Otomane. Boierii munteni și moldoveni au contribuit și ei la șubrezirea acestei vremelnice unirii.
Domnia și unirea acestuia au fost de scurtă durată. La 19 august 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat de către soldații generalului imperial Basta. Era sfârșitul unei domnii, dar și al primei încercări de unificare a celor trei țări românești.
După moartea lui Mihai Viteazul, în 1601, orașul a fost prădat și incendiat de trupele generalului Basta. Au urmat vremuri tulburi; în anul 1603, orașul a fost asediat, ars și jefuit de mai multe ori în timpul luptelor pentru tron dintre Gabriel Bethlen și Moise Székely. Populația a fost decimată, iar reședința princiară s-a mutat la Sibiu.
Alba Iulia a devenit simbol al unității românilor în vremea lui Mihai Viteazul, fiind de atunci și până în anul 1918 un reper al istoriei românilor din cele trei țări românești.
Orașu a fost refăcut abia în timpul principelui Gabriel Bethlen (a domnit între 1613-1629). Sunt restaurate palatul princiar și cetatea pătrată, dezvoltându-se comerțul, dar și cultura. A fost înființat Academicum Collegium sau Gimnasium illustre, orașul devenind un prosper centru comercial și cultural.
Totuși, distrugerile nu au încetat. În timpul lui Gheorghe Rákóczi, în 1658, turcii și tătarii au pătruns în Transilvania, au ars orașul și cetatea Alba Iulia, biserica românească ctitorită de către Mihai Viteazul fiind parțial distrusă. Mitropolitul ortodox Sava a adunat bani pentru reconstruirea acesteia, inclusiv din Rusia, dar biserica nu a fost restaurată. Sava a fost arestat în timpul prigoanei antiortodoxe, iar o parte a preoțimii române ortodoxe a fost silită să treacă la calvinism.
„Alba Iulia se află pe țermul drept al Mureșului, pe șesul dela poalele Munților Metalici, ce fac parte din Munții Apuseni. Ca situația geografică se află la latitudine nordică, gradele 47 și 3 longitudine răsăriteană la gradele 21 și 15. Spre sud se mărginește cu Mureșul. Trecând la partea stângă a răului spre sud-est și sud-vest se întinde o câmpie care se lărgește spre Vînțul de Jos și Sebeș. Spre răsărit se mărginește cu Mureșul și Ampoiul. Acesta străbătând hotarul orașului se varsă în Mureș la sud-est lângă Alba Iulia” (Virgil Cucuiu, Alba Iulia. Din trecutul și prezentul orașului. Cuprinde 65 fotografii și un plan al orașului, 1929. Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, p. 5-6)
La Alba Iulia s-a negociat unirea cu Roma ce a dus la apariția unui nou cult – cel greco-catolic. Românii ortodocșii erau prigoniți și fără drepturi în întreaga Transilvanie, astfel că clerul catolic (catolicismul fiind într-un regres îngrijorător datorat cultelor protestante) a propus clerului român ortodox unirea.
La 7 octombrie 1698, la Alba Iulia, s-a desfășurat Sinodul de unire cu biserica Romei. 38 de episcopi români ortodocși în frunte cu episcopul Atanasie Anghel au trecut la catolicism1, astfel a apărut un nou cult, cel greco-catolic. Uniatismul a reprezentat un act politic menit să atragă populația română ortodoxă spre catolicism, oferindu-le drepturi de „adevărați fii ai patriei, nu numai tolerați, cum au fost până acum”2. Românii transilvăneni uniți au primit drepturi cetățenești, dreptul de a înființa școli „aceleași drepturi și scutiri pe cari le au catolicii”, începând să aibă un cuvânt de spus în provincie.
1 La 4 septembrie 1700 a fost convocat cel de-al treilea sinod, prilej cu care semnează 54 protopopi ce reprezentau 1582 de preoți și circa 200.000 de credincioși. Acest compromis duce la câștigarea de drepturi „nu numai pentru preoții uniți, ci și pentru mirenii și țăranii, cari vor avea să fie priviți ca adevărați fii ai patriei, nu numai tolerați, cum au fost până acum”, în I. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, apud. Virgil Cucuiu, Alba Iulia. Din trecutul și prezentul orașului. Cuprinde 65 fotografii și un plan al orașului, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, p. 49.
2 Virgil Cucuiu, Alba Iulia. Din trecutul și prezentul orașului. Cuprinde 65 fotografii și un plan al orașului, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, p.49.
La începutul secolului al XVIII-lea, autoritățile imperiale au construit o cetate la Alba Iulia, după planurile arhitectului Giovanni Moranto Visconti fiind dărâmate case dar și ce mai rămăsese din biserica întemeiată în anii 1596-1597 de Mihai Viteazul, grav avariată la ultima incursiune turco-tătară în secolul al XVII-lea. După demolare, românilor greco-catolici li s-a dat teren în Alba Iulia – Maieri3 unde a fost zidită biserica unită din Maieri, între anii 1713-1715, de către episcopul Atanasie Anghel.
3 Maieri, astăzi cartier al orașului Alba Iulia, în trecut mică localitatea aflată în vecinătatea orașului, care odată cu întinderea orașului a ajuns un cartier al acestuia.
Cetatea fiind construită în timpul împăratului Carol VI (1711-1740), orașul a fost numit Karlsburg – Karlstadt sau Karolyfehérvár. Cetatea avea 3 porți și 7 bastioane, zidurile fiind groase de 4-5 m, încinse cu 2-3 rânduri de șanțuri. Cea mai frumoasă poartă a cetății a fost și a rămas Poarta lui Carol – cu basoreliefuri și sculpturi ce prezintă victoriile în fața turcilor.
„Alba Iulia, lângă râul Mureş, este vestită pentru cetatea ei, reşedinţa principelui, precum şi pentru gimnaziul ei. Cetatea este plină pretutindeni de ruinele vechilor palate şi de rămăşiţe romane, dintre care însă cea mai mare parte au fost duse la locuinţa principelui şi în casa Bathory, în care se aflau mai înainte tipografia şi monetăria, iar astăzi serveşte de locuinţă profesorilor. În poarta oraşului sunt săpaţi în piatră Romulus şi Remus, sugând de la lupoaică. Biserica mai mare (fosta catedrală catolică, în care erau înmormântaţi Isabella şi Ioan Sigismund Zapolya) este împodobită cu monumentele multor regi şi principi. Ruinele din suburbii sunt mărturii sigure ale măreţiei de odinioară. Căci odinioară a fost capitala regilor Daciei. Astăzi este un târg înconjurat cu ziduri de piatră, locuit de unguri”. David Frolich (1595-1648), Despre Transilvania (1629-1639), în Călători străini în Ţările Române, vol. V, p. 52.
În cetatea Alba Iulia au fost închiși Horea, Cloșca și Crișan, după prinderea acestora în decembrie 1784. Temnița lui Horea a fost chiar poarta a II-a a lui Carol VI, construită în apropierea vechii porți Sfântul Gheorghe pe unde a intrat Mihai Viteazul în oraș, și în incinta căreia exista o mică încăpere unde și-a petrecut Horea ultimele zile. La 28 februarie 1785, Horia și Cloșca au fost executați pe podișul de deasupra Maieri-Alba Iulia (Crișan s-a sinucis, dar cu toate acestea i s-a tăiat capul la 16 februarie 1785, pus în țeapă și plimbat prin satele Ardealului).
Alba Iulia a fost unul dintre centrele culturale ale Transilvaniei. Biblioteca Batthyaneum a fost înființată la 1798 la inițiativa episcopului romano-catolic al Transilvaniei, Batthyány Ignác (1741-1798), având numeroase cărți vechi din biblioteca episcopală, în timp ce altele proveneau din biblioteca episcopului conte Migazzi din Viena și din donațiile clerului înalt. La înființare, biblioteca a primit un edificiu de la începutul secolului al XVIII-lea ce a adăpostit în trecut o mănăstire trinitariană desființată în perioada lui Iosif al II-lea.
Orașul Alba Iulia s-a dezvoltat constant. În 1848, garnizoana orașului, formată în mare parte din români, a susținut cauza națională și pe Avram Iancu, care lupta în Munții Apuseni pentru recunoașterea națiunii române și drepturile românilor din Transilvania.
„În timpul acela tulbure al revoluției din 1918 când ostașii de pe toate fronturile se grăbiau acasă, sătui de război și mizeriile lui, partidul național a organizat pe Români în gărzi naționale, spre a fi stavilă atacurilor ungurești și a trupelor germane, cari se retrăgeau din fața trupelor române. Toate naționalitățile își formează gărzi, dar sumele necesare se dau numai gărzilor ungurești. Dl. dr. I. Pop, mergând la Budapesta în timpul cel mai critic, stoarce suma necesară începutului. Organizatorul și comandantul gărzilor în județ și cele din jur este dl. Florian Medrea, maior activ din armată, care ajutat de ceilalți ofițeri, împreună cu garda românească, pune stăpânire pe celelalte”. (Virgiliu Cucuiu, Alba Iulia din trecutul și prezentul orașului, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1930, p.62)
Adunarea de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia a făcut ca orașul să devină sinonim cu Unirea. Cei 1228 de delegați s-au întâlnit în Sala Cazinoului Militar, denumită de atunci Sala Unirii, iar adunarea mulțimii, circa 100.000 persoane, s-a desfășurat pe platoul din fața cetății.
Clădirea Cazinoului Militar a fost construită în 1898, având o sală de festivități încăpătoare, precum și alte camere. În această sală s-a desfășurat Adunarea delegaților la 1 decembrie 1918, când s-a decis Unirea. Edificiul a fost renovat după unire, în 1921, iar Pierre Bellet (pictor român de origine franceză, 1865-1924) a pictat sala cu personaje ale istoriei românilor.
Moțiunea Unirii, votată la 1 Decembrie 1918, a cuprins 9 articole, iar o delegație compusă din episcopul Miron Cristea, episcopul Iuliu Hossu, dr. Alexandru Vaiva-Voevod și Vasile Goldiș a prezentat-o regelui Ferdinand la București.
După Unire, Consiliul Dirigent a organizat toată administrația publică, a deschis o școală primară denumită „Avram Iancu”, a preluat școala medie de băieți, iar la 1 februarie 1919 s-a deschis Liceul „Mihai Viteazul”.
Primul primar român al orașului Alba Iulia, numit la 5 decembrie 1918, a fost dr. Camil Velican4 care a avut sarcina de a introduce administrația românească în oraș, precum și păstrarea ordinii. Anterior acesta negociase cu mareșalul Mackensen ca trupele germane, aflate în retragere, să ocolească orașul pentru a nu împiedica buna desfășurare a evenimentelor din 1 decembrie 1918.
4 Camil Velican (1878 -) absolvent de Drept la Cluj și la Budapesta unde a fost membru al societății „Petru Maior, întors la Alba Iulia s-a înscris în anul 1903 în baroul activând ca avocat. A fost membru activ al Partidului Național Român și a luptat în armata austro-ungară pe frontul italian. La întoarcere s-a întâlnit la Viena cu Iuliu Maniu care l-a trimis la Arad unde se mutase sediul Consiliului Național Român. A negociat cu mareșalul Mackensen obținând de la acesta ca trupele germane, aflate în retragere să nu treacă prin orașul Alba Iulia pentru a nu împiedica buna desfășurare a Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. A fost primar al orașului Alba Iulia din 5 decembrie 1918 și apoi prefectul care a pregătit Încoronarea de la Alba Iulia.
La 15 octombrie 1922 la Alba Iulia a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand și a reginei Maria, moment simbolic al României Întregite, moment organizat de către prefectul de Alba Iulia, avocatul Camil Velican.
Biserica de încoronare a fost construită între anii 1921 și 1923, în partea de apus a cetății, după planurile arhitectului V.S. Ștefănescu, inspirate după biserica domnească din Târgoviște5, și a fost pictată de către pictorul Costin Petrescu6.
„Intrând înlăuntru biserica ni se prezintă în toată splendoarea. La intrare sunt pictați Mihaiu Viteazul, dna Stanca, Regele Ferdinand I, Regina Maria. Pereții bisericii înăuntru sunt învăluiți cu marmură roșie, împodobiți cu sculpturi. De asupra, jur împrejur, picturi din viața Mântuitorului, cupola este rezemată pe patru columne de marmură roșie.
5 Biserica are o lungime de 43 de m., lățime de 18 m. și înălțime de 45m., ferestrele sunt pictate cu vitralii în stil bizantin, are două turnuri și o cupolă rezemată pe patru stâlpi de marmură roșie, având două tronuri cel al regelui și al reginei
6 Costin Petrescu ( 1872-1954) pictor, președintele Sindicatului Artelor Frumoase, a pictat și fresca monumentală din interiorul Ateneului Român.
Cupola este rezemată pe patru columne de marmură roșie […]. Tronurile regelui, a reginei și în deosebi iconostasul, sunt de o rară frumusețe artistică”. (Virgiliu Cucuiu, Alba Iulia din trecutul și prezentul orașului, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1930, p. 92)
În perioada interbelică, orașul Alba Iulia a înflorit, s-a lărgit și numărul de locuitori a crescut, devenind un centru cultural important, reședința episcopului ortodox militar și a episcopului romano-catolic, sediul Regimentului 91 Infanterie, VI Pionieri și VI Artilerie Grea.
În perioada comunistă urbea a trecut prin aceleași etape de „transformare” pe care le-au suferit și celelalte orașe ale României. Între 1950 – 1968 a făcut parte din regiunea Hunedoara, având un statut de reședință raională (capitala regiunii fiind orașul Deva). Din 1968, odată cu reînființarea județelor, Alba Iulia și-a redobânditi statutul de municipiu reședință. Comunismul a însemnat naționalizarea obiectivelor industriale, bancare, comerciale, transporturilor ș.a.m.d. S-a trecut ulterior la industrializarea masivă, ceea ce a dus la apariția Uzinei de Utilaj Minier şi Reparaţii (1954), Întreprinderii de Produse Refractare (1965), Uzinei de Utilaje pentru Industria Materialelor de Construcţii (1969), Fabricii de Porţelan de Menaj (1969), Turnătoriei de Fontă (1975), Întreprinderii de Covoare (1977) etc. De asemenea, s-au construit numeroase blocuri pentru locuințe, apărând cartiere noi precum „Cetate“, „Ampoi“ sau „Tolstoi“. În anul 1989 orașul număra peste 70.000 de locuitori, față de cei aproximativ 14.000 cât avusese la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Text de dr. Cristina Păiuşan-Nuică
Bibliografie
Academia Română, Istoria românilor, vol VII, tom 2, De la independență la Marea Unire, 1878-1918, Editura Enciclopedică, București, 2015
Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voevod Viteazul, 1878
Virgil Cucuiu, Alba Iulia. Din trecutul și prezentul orașului. Cuprinde 65 fotografii și un plan al orașului, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia
David Frolich (1595-1648), Despre Transilvania (1629-1639), în Călători străini în Ţările Române, vol. V, p. 52
Adrian Andrei Rusu, Alba Iulia între fondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei, Ghimbav, Editura Haco International, 2009
