Războiul de după Marele Război
Campania din Ungaria din 1919
Hartă cu frontiera de Vest a Regatului Român stabilită de către România cu statele Antantei prin Convenția militară și cea politică încheiate la 4/17 august 1916, AMAE
Conferința de pace de la Paris urma să fie locul în care se puteau realiza negocierile și se puteau alege comisiile de experți privind frontierele noilor state. În cazul tratatului cu Ungaria, drumul parcurs a fost lung, trecând printr-un nou război cu mii de victime – campania din vara anului 1919 din Ungaria.
Convenția politică de alianță a României cu Antanta prin care se reglementa intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale și viitoarele frontiere ale statului român, 4/17 august 1916, AMAE
Războiul de după Marele Război a necesitat armate, armament, hrană, combustibil și noi eforturi umane și financiare din partea Regatului Român, spoliat de ocupanți și sărăcit de războiul din Moldova și de pierderea tezaurului său de 93 de tone de aur și cuprinzând multe alte valori.
Din ianuarie și până în iulie 1919, delegația României de la Paris a primit zeci de telegrame și notificări cu atrocitățile făcute de către trupele maghiare în Transilvania, intervenind la Consiliul Suprem și la Consiliul Celor Patru pentru stoparea acestora prin ocuparea întregii regiuni de către Armata Română. Dispuși la negocieri cu Ungaria aflată în anarhie, liderii Europei au tergiversat un răspuns răspicat dat românilor (Dumitru Preda, Costică Prodan, Ioan Chiper (editori), “România la Conferința de Pace de la Paris, 1919-1920”, vol I, Editura Semne, București, 2019).
Ion I. C. Brătianu, lider de partid, de stat și al delegației României a rezistat la presiunile făcute pe bună dreptate de reprezentanții românilor din Transilvania, maltratați de către trupele maghiare, dar și la cele făcute de Consiliu, care nu aproba înaintarea Armatei Române în întreaga Transilvanie, ci doar de-a lungul liniei de demarcație stabilite de către Aliați.
La 3 martie 1919, Delegația română trimitea un raport Comandamentului Suprem Interaliat în care prezintă urgența reglementării situației populației române din Banat, Transilvania și Dobrogea, care este supusă relelor tratamente și violențelor, iar trupele române nu pot inteveni și apăra viața acestora, o situație gravă și fără precedent (AMAE, fond 71/1914. E 2, partea I, vol. 180, f. 105-107). De asemenea, se atrăgea atenția față de propaganda bolșevică și pericolul bolșevic din Ungaria.
Comandamentul Suprem Interaliat a luat decizia de a modifica linia de demarcație româno-ungară la 6 martie 1919, permițând trupelor române să înainteze până la noua linie de demarcație pe aliniamentul Munților Apuseni, dar trupele bolșevice s-au opus armat schimbării linii de demarcație hotărâtă la Paris. La 14 martie 1919, mama și sora lui Iuliu Maniu au fost arestate de către trupele maghiare și duse într-un loc necunoscut. A fost un abuz care a avut un larg ecou în întreaga României, dar și în presa internațională și la Paris.
După proclamarea Dictaturii proletariatului în Ungaria, la 21 martie 1919, și preluarea puterii de către Bela Kun, pericolul bolșevizării Ungariei, dar și a altor teritorii din centrul Europei, a crescut considerabil. Ion I.C. Brătianu, conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Paris, a prezentat Celor Patru Mari atrocitățile comise de grupările bolșevice, victime fiind românii din ținuturile aflate încă sub administrație ungară, populație care cerea ajutorul statului român din care făcea acum parte.
România a cerut, în primăvara anului 1919, Consiliului celor Zece, autorizația de a ocupa întreaga Transilvanie, iar Aliații au hotărât să înceapă negocierile cu guvernul Bela Kun. Consiliul Suprem Aliat a impus o blocadă statului ungar și l-a trimis la Budapesta pe generalul sud-african Smuts pentru a negocia cu bolșevicii.
Cu toate negocierile purtate, cu toate promisiunile de demobilizare ale guvernului bolșevic ungar, acesta a atacat puternic Armata cehoslovacă, repurtând câteva victorii, și, apoi Armata Română, pe Tisa, iar înfrângerea sa a dus la ocuparea treptată a teritoriului ungar de către trupele române și alungarea armatei bolșevice, care teroriza și înfometa propria populație.
Primele lupte dintre Armata Română și Armata bolșevică au avut loc în noaptea dintre 15 și 16 aprilie 1919, când armata lui Bela Kun a atacat posturile armatei române, provocând astfel începutul ofensivei acesteia. Au urmat două săptămâni de lupte grele, timp în care trupele române au ajuns pe malul stâng al Tisei, recucerind, cu mari pierderi umane, teritoriul ocupat de armata bolșevică. La 1 mai 1919, Armata Română a ajuns pe Tisa, România fiind somată de către Consiliul Suprem Aliat să nu treacă râul și să pătrundă pe teritoriul Ungariei.
Harta operațiunilor militare dintre munții Apuseni și Tisa, aprilie – mai 1919
Trupele bolșevice atacaseră deopotrivă și noul stat cehoslovac, iar rezistența slabă a acestuia a dus la ocuparea unor mari teritorii. Pus în fața acestor acțiuni armate, Consiliul a solicitat ultimativ guvernului Bela Kun să se retragă din Cehoslovacia.
La 2 mai 1919, guvernul Kun a cerut armistițiu cu România, Cehoslovacia și Iugoslavia, clamând imediata încetare a ostilităților în schimbul recunoașterii pretențiilor celor trei state asupra teritoriilor lor naționale ce făcuseră parte din Imperiul Austro-ungar. Guvernul român a încheiat armistițiul care prevedea prin altele și dezarmarea trupelor bolșevice maghiare. România a refuzat să negocieze direct cu guvernul Kun, socotindu-l nereprezentativ pentru națiunea maghiară.
Intrarea Armatei Române în Arad, foto Complexul Muzeal Arad
La 17 mai 1919, trupele române intrau în Arad, fiind întâmpinate cu flori de către populație.
După un respiro, guvernul Kun a atacat, la 20 mai 1919, forțele cehoslovace, mai puține și slab pregătite, moment în care comandamentul cehoslovac a cerut sprijinul României, iar Marele Cartier General Român a decis să i-l acorde.
Trecerea trupelor române la Vest de Tisa a oprit pe moment ofensiva armatei bolșevice în Cehoslovacia, dar situația nu s-a îmbunătățit din cauza puținelor forțe de care dispunea acest stat. Intervenția și presiunile Consiliului Suprem Aliat au dus la încheierea unui nou armistițiu între Bela Kun și cehoslovaci, la 23 iunie 1919.
La 26 iunie, guvernul Kun a declarat mobilizarea generală, și, sub pretextul că Armata Română nu s-a demobilizat, a pregătit atacul de pe Tisa. Cunoscând pregătirile făcute de armata bolșevică, Comandamentul Armatei Române a grupat pe frontul de pe Tisa cele mai bune divizii de care dispunea.
Atacul armatei lui Bela Kun s-a produs la 20 iulie 1919 pe Tisa, pe întreaga lungime a liniei de demarcație, în direcția Szolnok-Debrețin-Oradea Mare, întâmpinând rezistența Armatei Române. Armata bolșevică a înaintat 50 de kilometri, până la Oradea.
După o săptămână de lupte grele, cu pierderi de ambele părți, Armata Română din Transilvania, condusă de generalul Mărdărescu, a reușit să reocupe pozițiile pierdute, a revenit pe linia Tisei și a început urmărirea inamicului peste Tisa.
Intrarea trupelor române în Budapesta
În seara zilei de 2 august 1919, marile unități ale armatei ungare și-au trimis reprezentanții în vederea capitulării.
La 3 august 1919, generalul Gheorghe Rusescu, comandantul Brigăzii 4 Roșiori a intrat fără luptă, cu trei escadroane din Brigada 4 Roșiori, în Budapesta. Era ziua în care o altă parte a Armatei române intra în Timișoara. Concomitent, grupul general Holban a înaintat spre Budapesta, Divizia a II-a cavalerie ocupând un cap de pod la Vest de oraș, în timp ce Divizia I de Vânători a intrat în Pesta și a luat măsuri de ordine, alungând trupele bolșevice, ocupând, în seara zilei de 4 august 1919, întregul oraș și defilând pe bulevardul Andrassy sub privirile generalului G.D. Mărdărescu și ale generalului Holban, numit guvernator al Budapestei.
La 4 august 1919, noul guvern maghiar, condus de Gyula Peidl, a invitat Armata Română la tratative pentru încetarea ostilităților, tratative care au început la 5 august 1919. Dar guvernul a căzut, neavând o susținere populară, și a fost înlocuit, la 7 august 1919, cu guvernul prezidat de Istvan Frederick, ce avea un program anti-bolșevic.
Pentru negocieri, guvernul român l-a trimis la Budapesta pe ministrul plenipotențiar Constantin Diamandy, în calitate de înalt comisar, un diplomat abil și inteligent, acesta spunea că „acțiunea militară românească, prin modul în care au fost conduse operațiunile și vitejia trupelor, s-a desfășurat și s-a isprăvit atât de repede, România are conștiința de a fi făcut un serviciu eminent operii de pace pe care o urmărește Conferința”.
La Budapesta a ajuns rapid, din însărcinarea Consiliului Suprem, o misiune interaliată, cu un comandament format din patru generali: unul american, unul francez, unul englez și unul italian – și al cărui rol era să garanteze păstrarea ordinii și să evite excesele. După vehemente proteste și amenințări ale Consiliului Suprem la adresa României, după interdicția de a intra în Budapesta, Aliații au înțeles că Armata Română era, în acel moment, singura capabilă să restabilească ordinea în Ungaria.
Regimentul 27 Infanterie în fața Parlamentului din Budapesta, septembrie 1919, MNIR
Ocuparea Budapestei de către armata română, la 4 august 1919, a pus capăt războiului, iar focarele bolșevice au fost pe rând anihilate. De la sfârșitul lunii octombrie 1919, Aliații au cerut imperativ retragerea treptată a Armatei Române până la linia de demarcație de pe Tisa. Retragerea s-a făcut cu întârziere, cauzată și de lipsa de mijloace de transport, iar relațiile delegației României la Paris cu Aliații au rămas tensionate.
Ofițerii Regimentul 27 Infanterie în fața Parlamentului din Budapesta, septembrie 1919
